Mi-am dorit o opinie nouă, nişte idei noi şi am hotărât să apelez la un prieten. O sclipire de o secundă şi iată ce a ieşit:
Not Enough Time
Oamenii de ştiinţă au reuşit să măsoare timpul. Au creat o unitate de măsură, o convenţie relativă, apoi au început să o divizeze. Au împărţit anii în luni, lunile în săptămâni, de cîte 7 zile cu 24 de ore… O oră are 60 de minute, adică 3600 de secunde. Apoi şi-au dat seama că o secundă e prea mare şi că nu pot diviza îndeajuns timpul încât să separe două întâmplări într-un reper temporal precis.
I-au spus moment, sau clipă. O clipă este cea mai mică unitate în timp. Într-o clipă nu ţi se poate întâmpla decât un singur eveniment ţie, ca individ. Dar în jurul tău, în aceeaşi clipă fiecare are parte de ceva. Unii dorm, alţii mănâncă, iar pentru puţini, se întâmplă o minune. Şi chiar dacă se întâmplă aşa de multe simultan, timpul pare să nu ne mai ajungă. Tragem cu dinţii de fiecare secundă de parcă am vrea să îndesăm în ea rezolvările tuturor problemelor. Dar secunda e mică şi ageră. Ea trebuie să vină şi să plece repede, nu poate căra în spinare toate astea. Dacă ne-am uniformiza puţin timpul…
Într-o retrsopectivă a verii mă gândeam:… oare de ce nu îmi ajunge timpul ? Păreau să fie aşa de multe zile, iar acum când mă uit la clepsidră şi văd că nisipul e în partea de jos, mă sperii. De ce nu e totul gata, aşa cum ar fi trebuit ? Răspunsul sincer e că am încărcat timpul inegal. Dacă ar fi să mă gândesc cum l-am “cheltuit” vă enumăr 3-4 evenimente majore, apoi clachez. Restul zilelor le-am irosit. Au zburat pe lângă mine fără să bifez vreo realizare măreaţă. Şi nu doar zile, poate chiar săptămâni.
Aşa că mă întreb: de ce s-au mai chinuit oamenii aia să măsoare timpul? Timpul oricum nu zboară la fel pentru toată lumea, mereu. Şi timpul, n-o să ne ajungă niciodată. De ce să-l mai măsurăm? Ca să vedem că nu-i cât am vrea? Ca să ne speriem de cifrele obţinute ?
Nu mai irosiţi timpul măsurându-l, hai să fim vii ca s-avem povestiri!