RSS

Poveste cu o veverita si un cocor

“A fost odată într-o pădure o veveriţă şi un cocor care au hotărât să fie prieteni.Şi îşi doreau cu adevărat acest lucru şi pentru a sărbători acest început de prietenie, veveriţa s-a gândit să cheme cocorul la masă pentru a-i oferi di bunătăţile ei.Ea s-a pregătit cu multe feluri de mâncare şi l-a invitat la masă.Acesta a fost încântat de feluritele bunătăţi, însă nu a putut mânca nimic pentru că veveriţa a pus toatămâncarea în vase întinse de pe care cocorul cu ciocul său lung nu putea apuca nimic.Abia a putut ciuguli cocorul câteva firimituri când veveriţa termină tot.Veveriţa s-a întrebat de ce nu i-o fi plăcut cocorului mâncarea sa, dar nu-şi dăduse seama că el nu putea apuca mâncarea.Iar cocorul se întreba de ce a vrut veveriţa să râdă de el.

Totuşi, s-a hotărât şi cocorul să invite la el veveriţa şi să-i arate cum se poate mânca comod.Acesta a adunat şi el toate bunătăţile de care credea că veveriţa ar fi încântată, însă cocorul le-a pus în vase adânci, în care botul veveriţei nu ajungea.Şi aşa au început să se acuze de rea intenţie şi a fost necesar să ceară judecarea nemulţumirii lor de la alt animal din pădure pentru a înţelege de ce nu puteau să se împace.”

Sursa: Jorjette

 
Leave a comment

Posted by on May 25, 2011 in Pagini de jurnal

 

Ce e in inima ta?

“Era odata un barbat care sedea la marginea unei oaze la intrarea unei cetati din Orientul Mijlociu. Un tanar se apropie intr-o buna zi si il intreba:
– Nu am mai fost niciodata pe aici. Cum sunt locuitorii acestei cetati?

Batranul ii raspunse printr-o intrebare:
– Cum erau locuitorii cetatii de unde vii?
– Egoisti si rai. De aceea ma bucur ca am putut pleca de acolo!
– Asa sunt si locuitorii acestei cetati, raspunse batranul.

Putin dupa aceea, un alt tanar se apropie de omul nostru si ii puse aceeasi intrebare:
– Abia am sosit in acest tinut. Cum sunt locuitorii acestei cetati?

Omul nostru raspunse cu aceeasi intrebare:
– Cum erau locuitorii cetatii de unde vii?
– Erau buni, marinimosi, primitori, cinstiti. Aveam multi prieteni acolo si cu greu i-am parasit.
– Asa sunt si locuitorii acestei cetati, raspunse batranul.

Un negutator care isi aducea pe acolo camilele la adapat auzise aceste convorbiri si pe cand cel de-al doilea tanar se indeparta, se intoarse spre batran si ii zise cu repros:
– Cum poti sa dai doua raspunsuri cu totul diferite la una si aceeasi intrebare pe care ti-o adreseaza doua persoane?

– Fiule, fiecare poarta lumea sa in propria-i inima. Acela care nu a gasit nimic bun in trecut nu va gasi nici aici nimic bun. Dimpotriva, acela care a avut si in alt oras prieteni va gasi si aici tovarasi credinciosi si de incredere. Pentru ca, vezi tu, oamenii nu sunt altceva decat ceea ce stim noi sa gasim in ei.”

sursa: Aicisiacum.ro

 
1 Comment

Posted by on May 19, 2011 in Pagini de jurnal

 

Povestea unui magar.

“Intr-o buna zi, magarul unui taran cazu intr-o fantana. Nefericitul animal se puse pe zbierat, ore intregi, in timp ce taranul cauta sa vada ce e de facut. Pana la urma, taranul hotari ca magarul era oricum batran, iar ca fantana, fiind secata, tot trebuia sa fie acoperita odata si-odata. Astfel a ajuns la concluzia ca nu mai merita osteneala de a-l scoate pe magar din adancul fantanei.

Asa ca taranul isi chema vecinii, ca sa-i dea o mana de ajutor. Fiecare dintre ei apuca cate o lopata si incepu sa arunce de zor pamant inauntrul fantanei. Magarul pricepu de indata ce i se pregatea si se puse si mai tare pe zbierat. Dar, spre mirarea tuturor, dupa citeva lopeti bune de pamant, magarul se potoli si tacu. Taranul privi in adincul fantanei si ramase uluit de ce vazu.

Cu fiecare lopata de pamant, magarul cel batran facea ceva neasteptat: se scutura de pamant si pasea deasupra lui. In curand, toata lumea fu martora cu surprindere cum magarul, ajuns pana la gura fantanei, sari peste ghizduri si iesi.

Morala:
Viata va arunca poate si peste tine cu pamint si cu tot felul de greutati…

Insa, secretul pentru a iesi din fantana este sa te scuturi de acest pamant si sa-l folosesti pentru a urca un pas mai sus. Fiecare din greutatile noastre este o ocazie pentru un pas inainte. Putem iesi din adancurile cele mai profunde daca nu ne dam batuti. Foloseste pamantul pe care ti-l arunca peste tine ca sa mergi inainte.”

 
4 Comments

Posted by on May 15, 2011 in Pagini de jurnal

 

Poveste despre un tanar, un intelept si un inel.

Un tanar s-a dus la un batran intelept pentru a-l ajuta cu un sfat.

– Inteleptule, am venit la tine pentru ca ma simt atat de mic, de neinsemnat, nimeni nu da doi bani pe mine si simt ca nu mai am forta sa fac ceva bun. Ajuta-ma, invata-ma cum sa fac sa fiu mai bun? Cum sa le schimb oamenilor parerea despre mine?

Fara ca macar sa se uite la el, batranul ii spuse:
– Imi pare rau, baiete, nu te pot ajuta acum, am de rezolvat o chestiune personala. Poate dupa aceea.

Apoi, dupa o mica pauza adauga:
– Daca insa m-ai putea ajuta tu pe mine, atunci poate ca as rezolva problema mea mai repede si as putea sa ma ocup si de tine.
– Aaa. incantat sa va ajut – baigui tanarul cam cu jumatate de gura, simtind ca iarasi e neluat in seama si amanat.
– Bine – incuviinta batranul invatat.

Isi scoase din degetul mic un inel si-l intinse baietanului adaugand:
– Ia calul pe care-l gasesti afara si du-te degraba la targ. Trebuie sa vand inelul acesta pentru ca am de platit o datorie. E nevoie insa ca tu sa iei pe el cat se va putea de multi bani, dar ai grija ca sub nici in ruptul capului sa nu-l dai pe mai putin de un banut de aur. Pleaca si vino cu banii cat mai repede.

Tanarul lua inelul, incaleca si pleca. Odata ajuns in targ incepu sa arate inelul in stanga si-n dreapta, doar-doar va gasi cumparatorul potrivit. Cu totii manifestau interes pentru mica bijuterie, pana cand le spunea cat cere pe ea. Doar ce apuca sa le zica de banutul de aur unii radeau, altii se incruntau sau ii intorceau imediat spatele. Un mosneag i-a explicat cat de scump este un ban de aur si ca nu poate sa obtina un asemenea pret pe inel. Altcineva s-a oferit sa-i dea doi bani, unul de argint si unul de cupru, dar tanarul stia ca nu poate vinde inelul pe mai putin de un banut de aur, asa ca refuza oferta. Dupa ce batu targul in lung si-n lat, rapus nu atat de oboseala, cat mai ales de nereusita, lua calul si se intoarse la batranul intelept.

… Flacaul si-ar fi dorit sa aiba el o moneda de aur pe care s-o poata da in schimbul inelului, ca sa-l poatã scapa pe invatat de griji si, astfel, acesta sa se poata ocupa si de el.

Intra cu capul plecat.
– Imi pare rau – incepu el – dar n-am reusit sa fac ceea ce mi-ati cerut. De-abia daca as fi putut lua doi sau trei banuti de argint pe inel, dar nu cred sa pot pacali pe cineva cu privire la adevarata valoare a inelului.
– Nici nu-ti imaginezi cat adevar au vorbele tale, tinere prieten! – spuse zambitor inteleptul. Ar fi trebuit ca mai intai sa cunoastem adevarata valoare a inelului. Incaleca si alerga la bijutier. Nimeni altul n-ar putea spune mai bine cat face. Spune-i ca ai vrea sa vinzi inelul si intreaba-l cat ti-ar da pentru el. Dar, oricat ti-ar oferi, nu-l vinde. Intoarce-te cu inelul!   Flacaul incaleca si pleca in goana.

Bijutierul examina atent micul inel, il privi atent prin lentila prinsa cu ochiul, il rasuci si apoi zise:
– Spune-i invatatorului ca daca ar vrea sa-l vanda acum, nu-i pot oferi decat 58 de bani de aur pentru acest inel.
– Cuuum, 58 de bani de aur?!? – exclama naucit tanarul.
– Da, raspunse bijutierul. Stiu ca-n alte vremuri ar merita si 70, dar daca vrea sa-l vanda degraba, nu-i pot oferi decat 58.

Tanarul multumi si se intoarse degraba la invatat, povestindu-i pe nerasuflate cele intamplate.
– Ia loc, te rog – ii spuse acesta dupa ce-l asculta. Tu esti asemenea acestui inel, o bijuterie valoroasa si unica. Si, ca si in cazul lui, doar un expert poate spune cat de mare este valoarea ta.

Spunand acestea, lua inelul si si-l puse din nou pe degetul mic.
– Cu totii suntem asemenea lui, valorosi si unici, perindandu-ne prin targurile vietii si asteptand ca multi oameni care nu se pricep sa ne evalueze.

Povestea aceasta este dedicata acelora care zi de zi se straduie, lustruind cu migala, sa adauge valoare bijuteriei pe care ei o reprezinta si sa realizeze valoarea pe care o au. Amintiti-va mereu cat de mare este valoarea voastra, chiar daca multi din jur va ignora sau par sa nu-si dea seama cat sunteti de pretiosi.

Sursa: Cris A Levitchi

 
2 Comments

Posted by on May 14, 2011 in Pagini de jurnal

 

Poveste despre cautarile unui miner

A fost odata ca niciodata un miner. Un miner ce isi ducea zilele scormonind in minele lumii pentru orice i-ar fi putut imbunatati traiul. Minerul cauta orice ar fi putut umple golul pe care il simtea ca fiind viata lui.

Astfel cautarile l-au dus in cele mai indepartate colturi ale lumii, in profunzimile cele mai adanci ale pamantului, pe platformele de pe cele mai verzi oceane, dar nicaieri minerul nu a gasit acel ceva care i-ar fi facut viata implinita, care l-ar fi facut sa simta ca viata lui de miner scormonitor merita a fi traita.

Astfel ca negasind nimic sa umple golul, minerul de acum batran si obosit, a abandonat lumea si s-a retras intr-o cabana, intr-o padure, la un capat de drum luand decizia de a isi sfarsi zilele acolo insotit doar de goliciunea sa.

Astfel ca acum zilele minerului se schimbasera, acum nu mai erau dominate de obsesia cautarii unui lucru care sa umple golul pe care il simtea, acum minerul doar traia, privea in jur la padurea verde, mirosea aerul, se oprea sa asculte viata din jur, si cu stupoare intr-o zi minerul observa ca nu mai simte nimic, ca nu mai simte nici un gol, nici o lipsa, ca e liniste in el si pace.

Nu intelegea aceasta inexplicabila liniste minerul si la inceput a crezut ca sfarsitul ii e aproape. Doar aproape de sfarsit poate fi asa de liniste in mine, isi spunea minerul neincrezator. Am fost peste tot in lume, am cautat peste tot, am vorbit cu cei mai intelepti oameni si nu am gasit nimic. Cum se poate sa fie aceasta liniste aici unde nu e nimic, unde sunt doar Eu ?

Atunci a inteles minerul ca de fapt ceea ce cautase toata viata, in toata lumea, in toti ceilalti fusese de fapt mereu cu el, mereu in el, dar el fusese prea concentrat pe ce era afara pentru a asculta ce era in interior, cine era in interior.
Acum intelegea minerul, dar era prea tarziu pentru regrete, era prea tarziu pentru a schimba ceva dar nu lasa acest lucru sa ii diminueze savoarea si fericirea descoperiri de sine

 
1 Comment

Posted by on May 13, 2011 in Pagini de jurnal

 

Poveste despre un oras trist si doua geamantane goale

A fost odata ca niciodata undeva departe un oras foarte trist, neingrijit si murdar.

Nu se stia de cand era asa, cei mai multi localnici nici nu mai isi aduceau aminte daca fusese vreodata si altfel. Puteau doar sa banuiasca asta dupa cladirile abandonate, aflate in paragina ca acolo candva oamenii se bucurau de viata.

Locuitorii orasului cel trist erau la fel ca si orasul lor: tristi, neingrijiti, murdari si fara sa se bucure de nimic. Traversau strazile pustii in liniste, treceau printre cladirile aflate in paragina si supravietuiau numai ei stiau cum.

Strainii nu veneau niciodata in Orasul cel Trist. Aici nimeni nu cumpara nimic, nimeni nu vindea nimic, nimeni nu radea, nimeni nu se bucura.

Cu toate ca soarta Orasului Cel Trist parea pecetluita unii locuitori inca nu se resemnasera de tot cu gandul ca trebuie sa traiasca asa. Si incetul cu incetul au ajuns la concluzia ca singura lor speranta este un ajutor din afara, probabil un om de afaceri bogat si cu multa experianta si cu multe relatii, care sa le fie primar si sa scoata orasul din tristetea lui.

Asa ca au pornit in cautare de ajutor din afara. Pe unde ajungeau insa oamenii radeau si le inchideau usa in nas: “Orasul Cel Trist? De ce am veni acolo? Ce aveti voi de oferit?”

Cei plecati in cautarea unui primar stateau descurajati si faceau bilantul calatoriei lungi si obositoare in cautare de ajutor. Un vagabond aflat in apropiere le-a spus:

“Am auzit fara sa vreau discutia voastra. Am inteles ca aveti nevoie de un primar care sa administreze Orasul cel Trist. Cred ca as putea sa va ajut”.

Cu toata supararea lor au izbucnit in ras: “Cum ne-ai putea ajuta tu? Nu ai nimic, nici o resursa, in mod evident esti un vagabond. Orasul nostru are nevoie de ajutor, de resurse, de influenta, de relatii”.

“Eu sunt tot ceea ce aveti in momentul de fata”. “Putem merge in oras iar eu il voi gestiona bine. Sunt persoana cea mai potrivita pentru aceasta pentru ca stiu sa administrez bine resurse putine“.

Tinerii nu erau deloc convinsi ca fac o alegere buna insa teama de a merge acasa cu mana goala era mai puternica. La cererea vagabondului i-au cumparat haine noi impreuna cu 2 geamantane mari. L-au aranjat apoi sa arate cam asa cum credeau ei ca ar trebui sa arate primarul mult-asteptat de cei de acasa. Apoi au pornit spre casa ingrijorati de viitor.

Vagabondul si-a intrat foarte repede in rolul de primar de parca fusese sef toata viata. Cu o voce autoritara, obisnuita sa comande cand a ajuns in oras a intrebat unde este apartamentul sau. Si pentru ca nu a fost multumit de ceea ce i s-a oferit a spus ca o persoana importanta ca el nu poate trai oriunde si oricum.

A dat dispozitie ca in cel mai scurt timp sa se renoveze hotelul orasului, de care oricum era nevoie si pentru viitorii investitori care vor vizita orasul in curand.

Oamenii s-au pornit cu totii, au muncit zi si noapte si intr-o saptamana hotelul paraginit arata ca nou. Epuizati de munca stateau pe jos in fata hotelului nevenindu-le sa creada cat de bine reusisera. In timp ce primarul tafnos fara sa le spuna nici macar multumesc se instalase pe ultimul etaj din hotel si dadea ordine in stanga si in dreapta.

Apoi a venit randul primariei, in care evident, noul primar nu putea lucra. Oamenii au repetat efortul colectiv renovand toata cladirea cum s-au priceput mai bine. Apoi a venit randul teatrului. Primarul a insistat pentru renovarea teatrului deoarece dupa spusele lui viitorii investitori vor trebui distrati in timp ce vor veni in oras. Locuitorii erau epuizati de atata munca non-stop insa nimeni nu avea curajul sa se planga.

Copiii mai talentati din oras au fost selectionati pentru a organiza o fanfara si o piesa de teatru. Nimeni nu era platit dar entuziasmul este molipsitor si incepuse sa ii cuprinda pe toti. Chiar si cei resemnati locuitori incepusera sa participe cate putin la efortul colectiv pentru schimbarea ce urma sa vina. Oamenii isi curatau si reparau casele, maturau strazile, plantau pomi si aranjau spatiile publice ale orasului.

Incetul cu incetul vestea ca ceva se intampla in Orasul cel Trist s-a dus si in orasele invecinate. Circula peste tot zvonul ca vor veni investitori bogati, in mai multe variante.

Unii spuneau ca in oras s-a gasit o comoara. Altii ca investitori straini au gasit niste zacaminte pe teritoriul Orasului cel Trist si ca vor sa le exploateze cat mai curand. Un alt zvon se referea la continutul celor doua geamantane mari pe care primarul le aduse cu el.

Comerciantii din orasele invecinate de teama ca s-ar putea sa piarda o ocazie unica si au inceput sa isi construiasca magazine in Orasul Cel Trist pentru momentul cand vor veni investitorii cei misteriosi. Investitiile, timide la inceput deveneau din ce in ce mai vizibile. Se deschisesera o parte din fabricile vechi ale orasului, abandonate de multa vreme. Orasul se trezea incetul cu incetul la viata in asteptarea schimbarii.

Intr-o noapte insa primarul orasului a disparut.

La inceput oamenii au fost cuprinsi de teama ca schimbarea va inceta si orasul va decadea din nou insa ocupati cu viata de zi cu zi, cu munca, cu distractiile au uitat repede de ingrijorari.

Zvonurile si legendele despre disparitia primarului au mai continuat ceva vreme. Unii spuneau ca devreme ce si-a respectat contractul si a adus investitorii promisi a plecat. Altii spuneau ca nu a adus nici un investitor, ca totul a fost o pacaleala iar geamantanele cele mari nu contineau nimic. Ce-i drept, o pacaleala functionala care ajutase orasul sa isi revina. Simpatizanti ai primarului disparut spuneau ca de fapt primarul s-a retras temporar pentru a testa capacitatea orasului de a functiona fara el inainte de a aduce adevaratii investitori

Schimbarea orasului era insa reala si era greu de spus daca meritul ii apartinea primarului disparut sau resurselor reale ale orasului.

Cu timpul oamenii au incetat sa se mai preocupe de paternitatea succesului schimbarii si se bucurau pur si simplu de noua viata a orasului lor.

Sursa: Psihoterapie.net

 
Leave a comment

Posted by on May 11, 2011 in Pagini de jurnal

 

1001 de povesti

Incepand de astazi voi scrie pe blog cate o poveste cu talc, o poveste pentru fiecare. De ce? Pentru ca imi plac povestile, pentru ca sunt menite sa ajute, pentru ca poate va vor ajuta sa descoperiti cate ceva despre voi (si sa reparati daca e cazul) si pentru ca cineva mi-a spus candva ca e prea trist blogul meu si ii trebuie ceva culoare. O perioada voi posta povesti preluate din alte surse, la un moment dat incepand chiar eu sa compun. Ca sa n-o mai lungesc, enjoy prima poveste terapeutica!

Poveste despre o frumoasa foc si piticul din oglinda

A fost odata ca niciodata, caci daca nu ar fi nu as mai povesti, undeva intr-un oras nici de aici, nici de colea, o fata nici asa, nici pe dincolo. Fata, desi in principiu ca toate fetele se distingea printr-o dorinta arzatoare, care mocnea in sufletul ei clipa de clipa, zi dupa zi. Dorinta arzatoare a fetei nici asa, nici pe dincolo, era sa fie frumoasa. Nu, nu frumoasa! Sa fie superba, fantastica, perfecta! Isi dorea ca atunci cand mergea undeva, oriunde, toata lumea, oricine, sa se intoarca spre ea si sa o admire. Sa ramana uimiti, socati, cu gura cascata, sa o invidieze si sa o iubeasca. Isi dorea atat de mult acest lucru fata, incat doar acest gand ii domina viata, nimic altceva neaducandu-i satisfactie sau multumire. Orice altceva fiind insuficient, imperfect, inacceptabil.

Astfel, zilele fetei incepeau in oglinda si se sfarseau in oglinda. Dimineata de cum se dadea jos din pat, aprindea becul special amplasat deasupra unei oglinzi uriase si se uita la sine. Se cerceta amanuntit, se studia cautand semnele perfectiunii atat de jinduite.

Insa, oglinda fetei avea o particularitate aparte, era o oglinda magica in care salasluia un pitic, piticul oglinzii. Piticul se trezea in fiecare zi odata cu fata si mergea la culcare atunci cand o facea si ea. Intr-un fel, piticul si fata erau parteneri de viata ducandu-si zilele impreuna, conversand ore intregi in fata oglinzii iluminate.

Fata aprinde becul si se priveste atent. Piticul isi iteste capul tuguiat si somnoros dintr-un colt innegurat al constiintei oglindite si o tachineaza:

Ce par ai! Nu ma pot decide daca s-au jucat pisicile in el ori e un cuib de pasari neingrijit! Hm! Poate ambele!, si ii zambeste ironic.

Fata isi priveste parul dezgustata si il uraste. Are culoarea gresita, textura nepotrivita, lungimea nedorita. Piticul ii admira suferinta si adauga:

Eh hai, nu mai dramatiza! Ce esti asa de plangacioasa! Iti pui un batic si ai rezolvat problema! Bine ca te salveaza pilonii astia de pod pe care ii ai drept picioare! Ha! Te-ai prins? Piloni de pod! Asta a fost buna! Picioarele tale sunt la fel de gratioase ca niste piloni de pod! Sunt bun!

Fata isi priveste nefericita picioarele. Da, sunt groase, aproape ca nu are genunchi si glezne, iar vederea coapselor uriase ii da o stare de greata. Nu va fi niciodata superba, nimeni nu se va uita la ea vreodata, niciunde nu va gasi oaza de siguranta pe care o cauta. Piticul din ce in ce mai multumit de sine o priveste cum se chirceste in sufletul ei chinuit si continua:

Iar faci din tantar armasar! Caracteristic tie! Vezi doar probleme in loc de solutii! Tot eu sa te ajut, mereu eu, nu stiu ce te-ai face fara mine! Te-ar manca de vie cainii, asta s-ar intampla! Fara mine esti nimic! Nu stiu cum de nu uiti sa respiri! Hai ca te ajut si de data asta, sa zici tu vreodata ca nu ma gandesc eu la tine mereu. E foarte simplu, iti pui o fusta lunga si larga cu care acoperi tot. Problema rezolvata! Si vezi sa fie negre hainele, ca in orice altceva arati ca un fruct supradimensionat.

Il priveste recunoscatoare si suferinda.

Hai, gata, treci la munca, e tarziu si iar intarzii cum faci de obicei. M-as mira sa nu iti pierzi si jobul asta in curand ca si asa nu stii nimic. Si sa imi aduci ceva bun, un dulce sau ceva. Sa ai o zi buna … sau nu! Si dispare in stralucirea confuza a oglinzii.

Fata se imbraca asa cum i-a spus piticul, un batic negru sa ii acopere parul insipid, o fusta lunga si larga sa camufleze picioarele piloni de pod, o bluza diforma pentru a masca orice forma. Si pleaca, la munca, cu sufletul gol, cu speranta la dorinta ei franta, cu ochii impaienjeniti de tristete si neadecvare.

Si merse fata invizibila si munci si exista nefiind decat durere si fu tot ceea ce nu isi dorea sa fie. Privi cu jind la femeile care treceau pe langa ea pe strada si nu vazu decat funduri frumos conturate, picioare zvelte, coapse suple, sani perfecti, coafuri seducatoare. Vazu multe lucruri fata, lucruri pe care ea nu le avea, pe care si le dorea, pe care le invidia. Nu vazu fiinte fata, nu vazu oameni, nu vazu decat parti anatomice, decat obiecte demne de a fi posedate, obiecte invidiate si ravnite.

Pe drumul spre casa, in timp ce fata se tara absorbita in sine si in invidia sa secreta, din senin, fara niciun semn prevestitor, nori negri acoperira cerul si o furtuna naprasnica se porni. Vantul aprig batea atat de tare incat ii lua baticul de pe cap si il purta in zare. Fusta lunga se imbiba cu atat de multa apa, incat o impiedica sa mearga si se vazu nevoita sa si-o ridice deaspura genunchilor din cauza greutatii. Bluza diforma se lipi indaratnica de corpul ei, dezvaluindu-i toate formele. Fata alerga orbita de ploaia torentiala si vru sa se adaposteasca in dreptul unei stresini, insa nu avu noroc, acolo deja se afla altcineva. Cand dadu sa se indeparteze, persoana o trase de mana si iesind in ploaie ii ceda adapostul sau.

Asta nu-i vreme in care sa stea o fata frumoasa foc ca tine!, si disparu in perdeaua deasa de picaturi.

Fata era inmarmurita si confuza. Ii spusese frumoasa foc, auzise clar, nu se insela, ii cedase locul lui si nu ii ceruse nimic in schimb. Oare era nebun? Nu arata nebun …

Cand furtuna se mai linisti porni ingandurata spre casa. Frumoasa foc? Eu? Si nu mi-a cerut nimic … ba chiar mi-a dat … Ce ciudat! Ciudat intradevar.

Ajunsa acasa, primul lucru pe care il facu fu sa aprinda becul de deasupra oglinzii si sa se priveasca. Parul lung ii cadea unduitor pe spate, picioarele desi nu erau slabe erau picioare normale, de om, erau picioarele ei, iar corpul ei avea o forma frumoasa de amfora.

Alo!?! Ce tot bati campii acolo? Esti grasa! Ce amfore visezi?, piticul aparu neinvitat, neasteptat, nedorit.

Mi-a spus ca sunt frumoasa foc … si nu vroia nimic de la mine … ba chiar mi-a cedat locul …

Ha! Siiiigur! Sunt perfect de acord, esti foc de frumoasa! Ca un foc de paie adica!

Nedumerita fata stinse becul si se indeparta de oglinda inselatoare, insa acum ceva era diferit, ideea ca piticul se poate sa nu aiba dreptate i se cuibarise in suflet.

A doua zi dimineata, inainte ca mana sa apese pe intrerupator, fata se razgandi. Avea sa faca un experiment. Avea sa nu se mai priveasca in oglinda. Avea sa isi aleaga din dulap hainele care ii plac ei, nu pe care ar trebui sa le poarte. Avea sa ignore piticul si avea sa nu il mai bage in seama. Orice ar fi zis el, ea va face doar ce isi dorea ea, ce simtea ea ca este corect pentru ea.

Experimentul fetei avu rezultate peste asteptari, astfel ca il repeta si in zilele urmatoare, apoi zilele devenira saptamani, apoi luni, iar schimbarea nu intarzie sa se arate in ea si in piticul ei.
Pitic care, desi era acolo in continuare, era tacut, docil si inofensiv;

Acum fata era ea, se imbraca cu haine care ii faceau placere, care nu conta daca o acopera sau descopera, caci erau haine care graiau despre ea_ Acum cand mergea pe strada admira oamenii, lumea, viata, le zambea si nu ii mai invidia, caci era fericita ca era ea! Iar dorinta arzatoare disparuse, era uitata, fusese inlocuita cu alte dorinte la fel de arzatoare, doar ca nu asa parjolitoare: Si totul datorita unei furtuni naprasnice.

Sursa: Psihoterapie.net

 
2 Comments

Posted by on May 10, 2011 in Pagini de jurnal